În 28 aprilie 2009, la Centrul de cercetare a imaginarului de la Facultatea de Litere, s-a desfăşurat o dezbatere Phantasma în jurul unui concept propus de cercetătorul italian Paolo Bellini de la Università degli Studi dell’Insubria din Italia. Textul său, intitulat ”Conceptul de Mitopie şi civilizaţia tehnologică” (publicat în Caietele Echinox, nr. 16/2009), se ocupă de civilizaţia globalizată contemporană. El pleacă de la ideea că noile ”mituri” şi scenariile explicative ale lumii reflectă tot mai mult evoluţia spectaculoasă a tehnologiilor şi a sistemului media. Asistăm la o colonizare tehnologică a umanităţii, atât la nivel mental şi cultural, cât şi la nivel material şi corporal. Pentru a descrie îmbinarea între aspectele fantastice, mitice, şi cele proiective, utopice, ale acestei viziuni complexe, Paolo Bellini creează conceptul oximoronic de ”mitopie”.
Paolo Bellini
Between myth and logos: the concept of Mythopia and technological civilization
Today’s globalized civilization appears as a whole of spectacular – often contractictory – narrations, which are disseminated in every corner of our planet by a highly innovative and technological mass media system. The swift development of such a technological colonization, permeating as it does the environment of human beings as well as mental and bodily dimensions, is probably destined to mould and renovate all human societies and their subjects[1]. In this respect, it seems interesting and appropriate to focus on that form of narration most influential in the world and determining the worldview (Weltanschauung) and those socially dominant values drawing inspiration from them. We are not thus implying that all narrations and worldviews existing in the vast media domain look alike, are similar or even identical. Rather, a prevailing logical-conceptual structure seems to be clearly emerging, which drives and forms them within their horizon of truth itself, at times qualifying them as true and plausible, at times showing their falsity and opinability. This form of narration can be called Mythopia[2], a blend term formed from the words Myth and Utopia and conveying an oxymoric concept. The oxymoron is widely known as a rhetorical figure in which incongruous or contradictory terms are combined. In the present paper, while the term Myth intends to show and justify the origin of something or of the cosmos (universe) in its totality[3], the term Utopia[4] is to be intended as a geometrising model of reality, aiming at modyfing it so as to either improve it or prevent any potential degenerations (negative Utopia – Dystopia)[5].
As it can be clearly inferred, the first one (Myth)’s function consists in justifying the existing, showing its genesis, while the other one (Utopia) establishes itself as an antithetical, polemic and performative paradigm as compared with a given reality. Mythopian forms of representation are therefore mythical narrations devoted to explain the whole, a portion of or a specific object belonging to reality, prior to an ever possible ameliorative performance. Mythopia thus identifies its object as if it were not finished in itself (as in the case of Myth), rather as something always liable to improve and reach perfection, but also to worsen, which makes it fluid, unstable and subject more to the flow of becoming than to the fixity of being. From this viewpoint, Mythopia can be considered a form of hybridisation between the imaginative requirements of Myth and the performative Geometrism[6] typical of rational logos and characteristic of every Utopia. We are thus not intending to uphold that Myth entirely belongs to the level of imagination and Utopia to that of logos, rather that they partecipate in these according to different modalities. The first one (Myth), in other words, submits logos to the imagination’s needs, while the second one (Utopia) puts the force of images out into service of a rational and performative project. Indeed, while Myth explains and illustrates the origin of something existing, always presenting itself as a not clearly known, opaque and at times mysterious object, Utopia transfigures its object considering it as if it were known and analytically revealed in the modalities of its very creation. For instance, to explain the mystery concerning man’s origin, Plato tells that «… during that period in which the whole earth was putting forth and producing animals of every kind, wild and tame, our country (Attica)[7] showed herself barren and void of wild animals, but chose for herself and gave birth to man, who surpasses all other animals in intelligence and alone of animals regards justice and the gods»[8]. The quotation shows how the myth told by Plato explains, through a narration rich in images and symbols, the origin of mankind as a spontaneous product of a divinized mother Earth, thus submitting the rational needs of causal explanations to ancient Greek culture’s imaginative projections. Man’s origin therefore substantially remains opaque, which is however justified and metabolized by Myth, by controlling the anguish resulting from mankind’s impossibility to directly and experimentally learn of its first appearance on this planet. Otherwise, if – for instance – one analyses a classic book of utopian literature such as The city of the sun[9]by Campanella, it is to be easily noted how, since from the very beginning, the object is known even in its single details and represents a perfect political community, where all defects – even architectural ones – have been amended. «Furthermore, the city’s structure – says Campanella – is so built that if the first circle were stormed, it would of necessity entail a double amount of energy to storm the second; still more to storm the third; and in each succeeding case the strength and energy would have to be doubled; so that he who wishes to capture that city must, as it were, storm it seven times. For my own part, however, I think that not even the first wall could be occupied, so thick are the earthworks and so well fortified is it with breastworks, towers, guns, and ditches»[10]. Noticeably, The city of the sun contrasts, even in its defensive structure, with any real city, representing as it does an ameliorative model which is straightaway reavealed through the hyperbole of its impregnability and it is also to be noted how it represents a perfectly rational model to which imagination offers itself as a means of completed realization[11]. Mythopia, as a hybrid narration, ever lying suspended between Myth and Utopia, is thus a collective modality to cope with the real (as it always happens in Myth) which subjectively and individually explicits itself in performative models (as it happens in Utopia), though in turn projecting the mind itself (meant as the place where consciousness and self-consciousness develop) of each individual into a collective and transpersonal dimension. Indeed, by exploiting an imaginative rhetoric of the synthesis[12] between collective and individual requirements typical of Myth and Utopia[13], it allows those narrations permeating the social body to emerge, conferring on each individual the possibility to interact with it depending on his personal literacy and culture rate. It is nevertheless to be cleared up that mythopian narrations are neither scientific theories strictly speaking, nor least of all mere daydreams, spontaneously generated in the post-modern society. They rather represent a common horizon of meanings and values that specifically apply in any area of cultural production, being influenced as they are by the rational and performative logos typical of tecno-scientific disciplines as well as by a collective imaginary, imaginal and imagerie[14] which structure the visions that technological post-modern civilization has of itself and of the world. Mythopian forms of individual and collective narrating and self-narrating can nonetheless be better understood by attentively considering the relationship between message and medium in the computerized multimedia communication age.
As McLuhan maintains, «the medium is the message»[15], generally speaking and beyond what the author specifically affirms on the issue, we intend to take into consideration the identity between medium and message as what concerns the forma mentis or brainframe[16] of a subject utilizing certain means of communication to cope with reality. In other words, television, computer, radio, the press and any other possible communication means affect the very structure itself of our mind, developing some cognitive skills, specifically determining the modalities themselves of thought organization and mental structures through which reality is organized, understood and decoded.
As de Kerchkove asserts: «At a certain level of our unconscious, the brainframe created by literacy has influenced our way of arranging thoughts: reading has got our brain to classify and combine information exactly as we do with alphabet. Similarly, the brainframe created by television affects our way of elaborating information. The video screen fires fotons into the spectator’s brain since their early age, and there is evidence suggesting that this affects the way we use our eyes»[17].
Now then, western civilisation, which has built a planetary environment characterized by a high rate of technological growth and a rapid spreading of computer technologies, also produces new subjectivities, bringing about new forms of narration, compliant with the new media through which we relate to surrounding reality. In particular, it is to be taken into consideration the impact of new technologies on mental and consequently narrative space.
Indeed, post-modern technological civilization, thanks to the large popularization of technology and ICT[18] sciences, create new forms of subjectivities questioning the classic dualism public vs. private, which modern society as it is intended has developed. That is to say, thanks to the invention of computers and cyberspace, normal mental activities, usually kept in the personal sphere as something entirely private and collectively expressible only through a literary effort (in a broad sense) which has been decided and much meditated upon, are suddenly projected outside thanks to computers and virtual space, thus becoming places for mental externalization par excellence.
The computer, indeed, imitates some mental processes as computation and at the same time stimulates procedures typical of analogy and sympathy in those using it, which originates from the imaginal dimension of the existing.
Cyberspace, instead, extends the relationship mind-(electronic)machine beyond the solipsist dimension of such an interaction, in a boundless space where it is possibile to refer to other similar dyads (mind-machine), steadily trying to be invisible, to partecipate, feeling dialogic emotions, though irreparabily influenced by a sort of electronic narcisism. Therefore, the desire to establish multiple connections turns into a visibility tending to mingle with existence.
Again, as de Kerckhove concisely observes: «The impact of cyberspace on mentale space is that whereas mental activities were internalized and privatized by the literate bias the screen is externalizing them»[19]. Thus, never as in the information age was Berkeley’s motto of value, which reads: esse est percipi (to be is to be perceived).
From what has been asserted, we can already understand how Mythopia, intended as a noetic structure[20] to understand reality as a whole, by identifying and interpreting the object which is each time taken as its own content, proves to be the typical syntax of the new technological forma mentis (brainframe) resulting from the interaction between the dyad mind-computer and the other media.
Furthermore, it emerges as a substantial outgrowing as well as an integration within a more complex order, of the mechanic, linear and progressive mentality, typical of modern culture. In this respect, Mythopia perfectly satisfies the needs of a mind-computer which is not private any longer, but overdramatized within the cyberspace virtual dimension.
Indeed, in its self-creation as a collective and simultaneously individual narration, according to the modalities typical of Myth and Utopia, it allows any subject to absorb, constantly identifying with it, the horizon of truth typical of dominant techno-sciences, which by means of machines prolong rational and performative logos’s needs, without renouncing the power of images and their unavoidable emotional polarization. Mythopia, as it has been illustrated, becomes rooted in two different levels, a material, structural one, and a noetic, mental one, influencing one another.
The first (structural) one points to a passage from a purely biological subjectivity, based on the use of mechanical and linear communication media, to a bioelectric one, grounded on a strong interaction with any kind of intelligent machines as well as on the attempt to colonize man’s body itself through them[21]. Hence, for instance, any type of experiment is attempted, such as that of connecting human brain directly to a computer so as to treat pathologies such as locked-in syndrome. This is a disease caused by the incapacity of moving and speaking owing to a complete paralysis of the body, the brain being nonetheless perfectly intact[22]. The second (noetic) one, instead, expresses itself on the narrative level in particular, which identifies the dominant world visions and the horizon of sense where those groups and individuals belonging to technological civilization live.
Thought’s logical-rational dimension combines here with the imaginative and voluntaristic one based on the performativity principle which makes up the specific dimension of collective acceptance. Such a conceptual framework now allows us to analyse two different mythopian narrations: on the one hand, a general one affecting post-modern civilization’s vision of man, while on the other a more specific one exemplifying the rhetoric strategies deployed in Barack Obama’s speech as President of the United States of America.
The first narration deals with the cyborg, a figure present in the collective imagination through many movies and literary works which contributed to making it popular[23]. A term derived from the English cybernetic organism, the cyborg is a humanoid form of life resulting from the integration of natural biological parts and artificial mechanical and/or electronic ones, which can also represent non-human-like forms of life (animal and/or vegetal).
Elsewhere we largely insisted on this figure[24], though here it suffices to say that it is a proper Mythopia, since it meets our definition of the concept. Indeed, the cyborg stands up on the more general Darwin’s theory of evolution [25] which, besides being a scientific theory strictly speaking, rises to the proper character of a Mythopia, thanks to this symbiontic image.
As in the platonic myth, man comes from earth, though in the sense that he is not engendered from a sacralized nature, as in any mythologem regarding mother Earth, rather he is the product of a long evolutionary process, which is realized in the interaction between life and matter through the generation of heterogeneous living beings, which have been evolving for millions of years, giving birth to mankind.
It is thus supposed that in the origins: «The environment on the early Earth favoured the formation of complex molecules, some of which became catalysts of a variety of chemical reactions»[26] … «Many dissipative structures, long chains of different chemical reactions, must have evolved, reacted and broken down before the elegant double helix[27] of our ultimate ancestor formed and replicated with high fidelity»[28].
Such a scientific narration, however, is not exclusively classified in a mythical sense any longer[29], since the evolutionary process is not conluded at all, nor it depends on the creation of an ultra-human divine being, though in principle it projects itself into the future, where similar modifications are evidently always possible.
Evolutionism can thus be qualified as a mythopian narration since, opening up to a still indefinite future, it allows to consider man as an ever genetically perfectible being, who can be technologically tackled in principle, by manipulating his genetic code (that is to say, by taking the place of nature) and grafting electronic parts in his body in order to improve his characteristics.
In this sense, though the evolutionist narration confines itself to justifying man’s presence on our planet at first (as in Myth), however, as it shows a receptiveness to the future since the very beginning, in the wake of the last discoveries in genetics and of the new information and electronic technologies, it turns into a mythopia through the image of cyborg, opening up to a performative dimension permitting such a semantic shift.
Not only, this narration does not confines itself to a purely scientific area, rather it gives rise to a proliferation of symbiontic images on the whole influencing the social body as well as the value horizon forming it. The second mythopian narration, considered in a genuinely communicative field, connected with generating social consent, regards, as it has already been said, the political rhetoric adopted by the recently elected President of the United States of America.
Barack Obama has indeed utilized two extremely significant slogans during his election campaign: Yes we can and Change We Can Believe In. In the first one, made up of three very simple words, at first the term Yes identifies a dimension of optimism and participation, connected with the act of affirming, where a general positive attitude is definitely opposed to an implicit act of negation, as a will to refuse. This generic and objectless Yes then finds in the expression we can a collective sense of affirmation, thanks to the very use of the first person plural pronoun we, evoking a strong sense of community.
The latter finds in turn the sense of its general unity and power through the modal verb can, which conveys an open will, with no precise object, but destined to be completed by each one prior to a change, which President Obama supposes to be the American people’s actual will. The second one, which is slightly more complex, ideally places itself as a completion of the first slogan as well as the beginning of a new age.
One the one hand this completes the verb can by means of the term Change, belonging to that semantic field inevitably involving such concepts as transformation, mutation and future, which again refers to the expression we can, also connected with the previous slogan, though transiting on its object, the strong concept of Believe In.
This expression conveys the idea of believing in ourselves, also reinforced by stressing we can, and confirms the absence of an object; moreover, the verbal form believe in helps recall the idea of something powerfully divine and escatologic, since this is usually used to affirm either our faith or a private certainity in something holy and inviolable. These slogans, to be considered against the American election framework and the various semantic nuances unravelling through the proper political campaign[30], can be strongly associated with the myth of the United States of America’s foundation, projecting it into a future where only individual and collective performative skills can create a just and perfect society.
Indeed, such myth rests on, as Wunenburger reminds us of, four fundamental elements: moral manichaeism, a matriarchal idea of America, the multiethnic egalitarian myth and money worship[31]. This is the reason why the United States of America have always been feeding on a collective imagination connected with the perception that their founding Fathers had of themselves as the elected of a new reign of God on earth and, therefore, as good beings (moral manichaeism), as opposed to the Indians and all others in general[32].
It is furthermore to be added an idea of brotherhood based on the image of a society producing abundancy and guaranteeing safety (matriarchal idea of America) [33], as the strong concept of egality, resulting from a providential nature (egalitarian myth) [34] as well as the belief in a destiny consisting in producing richness, symbolically expressed by money (as a cultual object) [35], and obtained through the exploitment of huge natural resources.
All these elements are properly collocated in Obama’s speeches and writings, thus trascending myth to turn into Mythopia. After clearly denouncing the three main crises which the United States of America and the whole world are passing through at present, that is to say, the Iraqi and Afghanian war, climate changes caused by pollution and the disastrous negative spiral involving globalized economy[36], Obama presents the American people his new founding vision.
This is a vision going back to that myth concerning US origins and projecting it into a utopian and performative vision of the future. As he himself writes referring to the many disillusioned and of course to all his people (democrats, republicans and independents): «They are ready to come together and choose a new and better future for America. … I have a vision for America rooted in the values that have always made our nation the last best hope of Earth (moral manichaeism)[37] – values that have been expressed to me on front porches and family farms (matriarchal idea of America)[38]; in church basements and town hall meetings over the last eighteen months (egalitarian myth, the future President listens to everybody)[39]. The people I’ve met know that government can’t solve all our problems, and they don’t expect it to. They believe in personal responsibility, hard work and self reliance. They don’t like their tax dollars wasted (money cult and productive work)[40]»[41]. Later on in the introduction he thus concludes with a call on solidarity to behave as one nation and one people, ideally joining them all with the highest participation[42]. He thus evokes his utopian performative project made up of a new way of intending the relationship between finance and productive economy, a renovate pedagogy based on the study rather than on playing or electronic narcosis, a downsizing of large corporations’ power, the cancellation of top managers’ tax concessions and new modalities of energy production respecting the environment[43]. According to the interpretative pattern we have designed and elaborated so far, this is a mythopian narration to all intents and purposes. Indeed, by going back to the myth of the American foundation and also thanks to the intensive use of the most developed mass media systems, Obama builds up a founding model where individual (I) and collective (we) dimensions constantly overlap. Not only, he also identifies a clear-cut performative project, where the original values making up the American social contract can be placed in the next future, in connection with the new-born socio-cultural development model put forward. More generally speaking, such a narration draws on the biopolitical project[44], which is mythopian in its post-modern version. As Hardt and Negri rightly remember: «Biopower is a form of power that regulates social life from its interior, following it, interpreting it, absorbing it, and rearticulating it. Power can achieve an effective command over the entire life of the population only when it becomes an integral, vital function that every individual embraces and reactivates of his or her own accord. … The highest function of this power is to invest life through and through, and its primary task is to administer life. Biopower thus refers to a situation in which what is directly at stake in power is the production and reproduction of life itself»[45]. As it can be noticeably inferred from the passage above reported, biopolitics as a project of production, reproduction and administration of life itself makes up the most general frame in which Obama’s narration can be placed. How can one not grasp, then, the profound sense linking biopolitics to the newly elected US President’s project, which focuses on renovating the American promise through reforms destined to change the citizens’ life, building up a mass consent where the individual and collectivity overlap, thus trespassing the modern boundary line dividing public and private dimensions? Affirming that our belief rests on a change based on the economic management and health to the benefit of middle class, the development of eco-consistent energy production forms, scientific and technological progress, worldwide leadership and crime fighting, represents a biopolitical action, since it establishes an order where power and the management of individual and collective life merge and incorporate one another. Such a biopolitical horizon is itself a Mythopia. Biopolitics, indeed, does nothing but recovering the original myth of modern age associated with the exaltation of the individual, reason and consent, derived from the Englightment and the Contractualism tradition, building up through these a narration open to an ever future Utopia, where individuals and community behave like communicating vessels. If the individual that with the products of his work and brains gets rich and also enriches his own society is the founder of modern age, corner stone of society and state’s constractualist constitution[46], in post-modern age such an individual gives way to any kind of neotribal-like aggregations[47]. These aggregations are, in other words, mythopian symbolic containers, virtual places, semantic areas where each individual can write his own personal story within the framework of a global biopolitical mythopia. The biopolitical system thus goes over modern individualism, allowing any individual to express himself by fluctuating among different identity groups, and involves it as an essential element of a collective intelligence organised in the Net. Resuming the initial topic of this concise paper, we can then assert that, if western civilization inaugurates, with Plato, a demythologyzing journey dictated by logos, global civilization decisively goes back to myth at present, thanks to the latest (information, electronic and genetic) technologies, readapting it through Mythopia to techno-scientific rationality’s performative needs.
[1] See D. de Kerchove, Brainframes. Technology, mind and business, Bosch & Keuning, Utrecht, 1991 and The architecture of intelligence, Birkhäuser, Boston, 2001; P. Virilio, The information bomb, translated by C. Turner, Verso, London, New York, 2005; M. Castells, The Information Age: Economy, Society and Culture, Blackwell, Malden, Mass., 1996-1998, Vol.1-2-3.
[2] See P. Bellini, Il concetto di Mitopia, in Cyberfilosofia del potere. Immaginari, ideologie e conflitti della civiltà tecnologica, Mimesis, Milano, 207, pp. 109-115.
[3] See M. Eliade, Myth and reality, translated by W. R. Trask, Harper & Row, New York, 1963.
[4] J.J. Wunenburger, L’utopie ou la crise de l’imaginaire, Jean- Pierre Delarge, Paris, 1979; J. Servier, Storia dell’utopia, edited by G. de Turris, Edizioni Mediterranee, Roma, 2002.
[5] See C. Braga, Utopie, Eutopie, Dystopie et Anti-utopie, in Metabasis.it, September 2006, Anno I, Numero 2 (www.metabasis.it).
[6] «Geometrism comunicates through the supremacy of simmetry, plane, the most formal logics both in representation and behaviour» (G. Durand, Le strutture antropologiche dell’immaginario, trad. it. di E. Catalano, Dedalo, Bari, 1991, p. 186).
[7] Our parenthesis.
[8] Plato, Menexenus, in Plato in Twelve Volumes, translated by W.R.M. Lamb., Harvard University Press, Cambridge, MA, William Heinemann Ltd., London, 1925, 237d.
[9] See T. Campanella, The city of the sun, Kessinger publishing company, Whitefish, 2004.
[10] Op. cit., p. 2.
[11] An interesting in-depth study on Campanella’s political thought can be found in A. Cesaro, La politica come scienza. Questioni di filosofia giuridica e politica nel pensiero di Tommaso Campanella, Franco Angeli, Milano, 2003.
[12] «Imagination desires much more than a narrative present, understanding requires that what is contradictory should be thought within a synthesis simultaneously and under the same relationship» (G. Durand, op. cit., p. 355).
[13] «While utopia appears, then, as something directed by (even a collective) subject producing it, myth leads the subject and, in other words, submits it. These features get to perfection revealing the abstract and unreal nature of utopia, which always results from an aware contrast with reality, because it aims at modifying, remoulding or escaping it. Myth, instead, is to be intended as immediately operative, firmly incorporated in its way of being, feeling and living, cohesive with the social body, even in the possible unawareness of its unreality, since it imposes itself on and in reality. Utopia can be defined as a sort of mirror reforming or inverting reality, which appears to a lucid vision of mind or active intellect, in a programmatic sense (supposing it is considered as a framework of a reality to be created) or as an escape place, in the desperate or ironic awareness that this cannot be realized (utopia is always desired as long as it is unreal) or also as the result of ascertaining – resigned – the evils of reality. Myth, instead, is so much embedded in the fabric of collectivity which grows it and can even become a socio-somatic expression of myth itself. (G. M. Chiodi, Utopia e mito: due componenti della politicità, in L’irrazionale e la politica profili di simbolica politico-giuridica, edited by C. Bonvecchio, E.U.T., Trieste, 2001, pp. 267-280).
[14] «Firstly an imagerie, a production of images which connects with the use of ideas or human beings imaginative representations in public life, which contributes to their effectiveness… Then, an imaginary, strictly speaking as a creation of unreal objects, completely invented mental contents, that is to say corresponding to non verifiable, empirical data. The story regarding the sacred origin of authority, drama staging ensured by any charismatic leader, the invocation of a society formed by equal people with insurrectionary aims, presuppose beliefs and narrations with no objective basis, nor experimental assessment, rather they have a spiritual influence as if authentic facts were appointed… Lastly, imaginal representations, resulting from the imaginal which identifies primordial images, universally in scope, not exclusively depending on subjective conditions, but imposing on the individual’s soul as autonomous mental realities, noetic facts. Imaginal, a term imposed by diverse philosophies of imagination, thus groups together archetipical representations, symbolic prototypes which do not have real correspondents, though playing a phsychic and intellectual role, since they have the function of giving sense and conferring value» (J. J. Wunenburger, Imaginaires du politique, Ellipses, Paris, 2001, p. 79).
[15] M. McLuhan, Understanding media: the extensions of man, Routledge Classics, London, 2001, p. 7.
[16] «A brainframe is something different from an attitude or a mentality, though being it as well and much more. Although structuring and filtering our world vision, it is not exactly a pair of specific glasses – since the brainframe never lies in the superficial structure of consciousness, but in the profound one» (D. de Kerckhove, Brainframes.Mente, tecnologia, mercato, a cura di B. Bassi, Baskerville, Bologna, 1993, p. 11).
[17] Ibidem.
[18] English acronym for Information and Communication Technology.
[19] D. de Kerckhove, The architecture of intelligence, op.cit., p. 46.
[20] The term “noetic structures” refers to the three fundamental principles determining thought in general: reason, imagination and will.
[21] See G. O. Longo, Il simbionte. Prove di umanità futura, Meltemi, Roma, 2003 and P. Virilio, La legge di prossimità, in La velocità di liberazione, edited by T. Villani e U. Fadini, La strategia della lumaca, Roma, 1997, pp. 65-72.
[22] See A. Bazzi, Ecco il computer che legge il pensiero, Corriere della Sera, 27 novembre 2008.
[23] The list would be a very long one, thus we will limit to reporting just a few works among the most significant ones. As far as literature is concerned: see P. K. Dick, Do androids dream of electric sheep?, Doubleday, Garden City, N.Y., 1968 e W. Gibson, Neuromancer, Ace Books, N. Y., 2000. As for cinema: See R. Scott, Blade Runner, Warner, USA, 1982 and D. Cronenberg, Existenz, Canada, 1999.
[24] See P. Bellini, Cyberfilosofia del potere. Immaginari, ideologie e conflitti della civiltà tecnologica, op. cit., pp. 124-138.
[25] See C. Darwin, On the origin of species, New York University Press, Washington Square, N.Y, 1988; and F. Capra, The web of life : a new scientific understanding of living systems, Anchor Books, New York, 1996..
[26] F. Capra, The web of life : a new scientific understanding of living systems, op. cit., p. 235.
[27] DNA, that is to say deoxyribonucleic acid.
[28] L. Margulis – D. Sagan, Microcosmos, Summit, New York, 1986, in op. cit., p. 236.
[29] We would like to clear up some misunderstandings. Sokal and Bricmont have recently written in a well known book: « Vast sectors of the humanities and the social sciences seem to have adopted a philosophy that we shall call, for want of a better term, “postmodernism”: an intellectual current characterized by the more-or-less explicit rejection of the rationalist tradition of the Enlightenment, by theoretical discourses disconnected from any empirical test, and by a cognitive and cultural relativism that regards science as nothing more than a “narration”, a “myth” or a social construction among many others. ». (A. D. Sokal – J. Bricmont, Fashionable Nonsense: Postmodern Intellectuals’ Abuse of Science, Picador USA, New York, 1999, p. 1 ). We would like to specify that we are not referring here, as in the rest of our scientific production, to scientific theories as fantasy or imaginary narrations, but we are using the term myth to designate the imaginative influences of such theories in the social field as well as highlighting that they never correspond to an absolute, exhaustive of any possibility of thought. They are rather subject, as any human thing, to critical interpretation when they define reality in a univocal way. Science is not a myth to us in the sense of an imaginary, unreal construction, but it is to be considered mythpoietic since it structures a worldview and strongly affects the creation of the collective imaginary/imaginal, establishing the value horizon of our civilization. In this very last meaning – and omitting that emerging from its specific field of application which only the specialist can give his opinion on – science can therefore be considered a Myth or a mythopian narration.
[30] See http://www.barackobama.com/index.php 2009.
[31] See J. J. Wunenburger, Imaginaires du politique, op. cit., pp. 95-99.
[32] Ibidem.
[33] Ibidem.
[34] Ibidem.
[35] Ibidem.
[36] «Our nation is in the middle of two wars – a war in Iraq that must come to an end and a war in Afghanistan that is and always been the central front in the fight against terror. Our planet is in the midst of a climate crisis that, if we do not act, could devastate the world our children inherit. And our economy is in a downward spiral that is costing millions of Americans their homes, their jobs, and their faith in the fundamental promise of America – that no matter where you came from, or what you look like, or who you parents are, this is a country where you can make it if you try» (B. Obama, Change we can believe in: Barack Obama’s plan to renew America’s promise, Three Rivers Press, New York, 2008, pp. 1-7. pp. 1-2).
[37] Our parenthesis.
[38] Our parenthesis.
[39] Our parenthesis.
[40] Our parenthesis.
[41] B. Obama, Change we can believe in: Barack Obama’s plan to renew America’s promise, op. cit., pp. 2-3.
[42] « … the only way to truly bring about the future wee seek is if we are willing to work together as one nation and one people. That is our task in the months and years ahead, and I look forward to joining all of you in that effort» (Op. cit., p. 7).
[43] See op. cit., pp. 3-5.
[44] M. Foucault, The birth of biopolitics: lectures at the Collège de France, 1978-79, translated by G. Burchell, Basingstoke [England]; New York: Palgrave Macmillan, 2008.
[45] M. Hardt – A. Negri, Empire, Harward University Press, Cambridge Massachusetts – London England, 2000, pp. 23-24.
[46] See T. Hobbes, Of the Naturall Condition of Mankind as Concerning Their Felicity and Misery and Of the Causes, Generation, and Definition of a Common-wealth, in Leviathan : or, The matter, forme and power of a common-wealth ecclesiasticall and civil, Barnes & Noble Books, New York, 2004; J. Locke, Of the state of nature and Of the beginning of political societies, in Second treatise of civil government, Hackett Pub. Co, Indianapolis, Ind, 1980.
[47] See M. Maffesoli, The time of the tribes, The decline of individualism in mass society, translated by D. Smith,Sage publication, London, Thousand Oaks, Calif., 2000; P. Bellini, Cyberfilosofia del potere. Immaginari, ideologie e conflitti della civiltà tecnologica, op. cit., pp. 95-107.
Dezbaterile Phantasma
Paolo Bellini: Mitopia
Cluj, Centrul de cercetare a imaginarului, 28 aprilie 2009
Corin Braga: Reluăm dezbaterile celui de-al doilea “sezon” al întâlnirilor Phantasma. Au trecut doi ani de la ultima noastră masă rotundă, între timp am publicat un volum cu primele contribuţii la dezbaterile Phantasma. Intenţia noastră este de a continua cu un al doilea volum, Concepte şi metode în cercetarea imaginarului 2. Invitaţii Phantasma; până acum i-am avut deja ca propunători pe Basarab Nicolescu, Mircea Cărtărescu, Călin Andrei Mihăilescu şi Alexandru Muşina, iar astăzi ne bucurăm de prezenţa unui oaspete din afara ţării, din Italia, Paolo Bellini, de la Università degli Studi dell’Insubria, de la catedra de Comunicare, Ştiinţă şi Media. Ne-am întâlnit în cadrul reţelei de Centre de Cercetare a Imaginarului, la diverse conferinţe la Milano, la Lyon… Paolo este autorul unui volum,Cyberfilosofia del potere, publicat în 2007, care pregăteşte dezbaterea noastră de astăzi. El e interesat mai ales de imaginarul social, de funcţionarea colectivă a imaginilor şi ideilor.
Conceptul creat de Paolo este acela de mitopie (mythopia), un concept format din îmbinarea a două cuvinte, cuvântul mit şi cuvântul utopie. Cum în ultimii ani am studiat conceptul de utopie şi, de asemenea, un mit foarte puternic, acela al grădinii Edenului, aş încerca să fac o prezentare introductivă a fundalului cultural al mitului grădinii Edenului şi al utopiei. Ca toposîn cultura europeană, utopia este succesoarea grădinii Edenului. Această continuitate a fost deja observată de Jean-Jacques Wunenburger, care afirma că grădina Edenului şi utopia sunt variante ale aceluiaşi arhetip, le lieu idéal, locul ideal, le lieu rêvé, locul visat. Cu toate acestea, ştim foarte bine că utopia a fost receptată începând din Renaştere ca un gen literar complet nou, ca o temă distinctă faţă de bazinul semantic al Evului Mediu. Ştim şi motivul pentru care s-a întâmplă acest lucru: erudiţii Renaşterii au vrut să semnalizeze foarte clar diferenţele faţă de Evul Mediu, aşa că au promovat ideea că, aşa cum o arată şi numele, Renaşterea reprezintă o ruptură faţă de cultura medievală creştină precedentă. Astfel încât ei au fost interesaţi să sublinieze diferenţele şi să mascheze continuităţile faţă de Evul Mediu.
Studiind cele două subiecte, cred că pot demonstra că există o continuitate clară între grădina Edenului, sau paradisul terestru, şi utopie. Cum poate fi demonstrată această continuitate? De pildă, în Evul Mediu, clericii au încercat să demonstreze existenţa literarală a paradisului terestru punându-l pe hărţile care reprezentau lumea. I-au fost atribuite diverse locaţii; unii afirmau că paradisul terestru se găseşte în Orientul îndepărtat, la marginea lumii cunoscute (oecumena), dincolo de China sau de Indiile fabuloase; alţii plasau paradisul mai degrabă în sud, în Africa, la izvoarele Nilului, sau chiar în emisfera sudică, într-o insulă, aşa cum Dante plasează paradisul terestru pe vârful muntelui Purgatoriului la antipozii Ierusalimului; alţii au au scris că paradisul terestru se află undeva la vest, pentru că asimilaseră mitologia celtică, mitologie care plasa Avalonul undeva spre apus, cum se întâmplă în poemul Pantheon al lui Gottfried de Viterbe; alţii au situat paradisul terestru în Hiperboreea, din cauza tradiţiei provenind din Antichitate care presupunea că locuitorii Hiperboreei sunt oameni foarte înţelepţi, deci paradisul terestru ar fi trebuit să se găsească acolo; un autor plasează paradisul terestru chiar în Franţa; în Renaştere, o întreagă serie de erudiţi catolici şi protestanţi au propus, pe baza unor analize filologice şi geografice amănunţite, ca locaţie a paradisului Orientul Apropiat, undeva în Mesopotamia, sau în munţii Armeniei sau în Palestina. De ce vă spun toate acestea? Pentru că genul utopic, care este moştenitorul literaturii medievale de călătorii iniţiatice, îşi plasează cetăţile ideale în aceleaşi locuri în care era plasat paradisul terestru în literatura medievală. Nu este poziţionare, din cele menţionate anterior, care să nu fi fost reluată de vreun utopist sau altul. Aşadar, există o continuitate evidentă între cele două teme, mai mult se poate demonstra că literatura călătoriilor extraordinare din secolele XVII-XIX, până la Jules Verne, e construită pe aceleaşi pattern-uri şi folosind aceeaşi grilă şi aceleaşi locaţii pe care le utiliza literatura despre paradistrul terestru din Evul Mediu. Toate rasele monstruoase, toată flora şi fauna exotică şi mirobolantă, toate elemetele de scenariu ce ţin de schema iniţiatică a călătoriilor fantastice ale Evului Mediu sunt moştenite de scrierile utopice. Există, prin urmare, o continuite de fundal între cele două subiecte.
Cum spuneam mai înainte, erudiţii Renaşterii au încercat să sublinieze diferenţele care separă Renaşterea de scrierile ce ţin de Evul Mediu. Într-adevăr, putem construi o serie de distincţii tipologice între paradisul terestru şi utopie. Cred că cea mai importantă constă în faptul că paradistrul terestru e o construcţie a lui Dumnezeu, în timp ce utopia e o creaţie a omului. Avem aici distinţia principală dintre teocraţia şi teologia Evului Mediu şi umanismul şi antropocentrismul Renaşterii. Nu este însă singura distincţie. Pentru a vorbi de paradisul terestru, trebuie să foloseşti elemente ce ţin de gândirea vrăjită (pensée enchantée) , trebuie să utilizezi imagini ale miraculosului, şi asta pentru că grădina Edenului ţine de supranatural, e creată de Dumnezeu, iar miracolele, creştine sau păgâne, coagulează pe hărţi acolo, în jurul grădinii Edenului. Pentru utopie, în schimb, nu mai avem o dimensiune supranaturală, ci una terestră, contingentă sau imanentă. Ne aflăm în natură – nu natura exterioară, ci natura umană, utopia este un artifact, de sorginte naturală şi socială. În acest fel putem separa grădina Edenului şi utopia în funcţie de o gândire religioasă respectiv alta raţională. Această distincţie a fost observată de alţi autori care au tratat subiectul utopiei, care au accentuat faptul că, pentru a descrie sau a construi o utopie, trebuie să aplici metoda carteziană de gândire logică. Orice utopie e construită în jurul unei idei platonice de tipul statului ideal. Aşadar, aceste două tipuri de gândire, mitul şi utopia, au mers pe drumuri diferite… până acum, când Paolo ne propune să le combinăm, să regăsim punctul de convergenţă a mitului ca poveste fantastică, supranaturală, despre zei sau eroi nu întrutotul umani, şi utopie, ca un construct social, bazat pe raţiune şi geniu.
Dincolo de această introducere, aş mai vrea să adaug că utopia a funcţionat ca o compensaţie pentru Paradisul pierdut. Ştim cu toţii că grădina Edenului a fost închisă după comiterea păcatului originar, iar Dumnezeu a pus heruvimi cu săbii de foc la intrare; în literatura medievală, vedem această interdicţie la lucru în momentul în care diverşi călători străbat India, Asia şi ajung în apropierea paradisului terestru, dar nu le este permis să intre. În teologia creştină, orice încercare de a intra în Paradisul terestru, în această viaţă, compromite mântuirea în cealaltă viaţă, deoarece promisiunea cristică se referă la paradisul ceresc şi nu la cel pământesc. Utopia este un vis frumos, o fantasmă compensatoare prin care oamenii vor să redeschidă grădina pierdută; dacă Dumnezeu nu este dispus s-o facă, dacă El nu le permite accesul în Eden, iată că oamenii îşi construiesc propria grădină terestră, un paradis social, colectiv. Pentru Biserică, evident această idee era o erezie, mulţi dintre autorii de utopii fiind consideraţi eretici, pentru că nu se bazau pe scrierile bisericeşti, pe mesajul lui Isus, pe mântuirea prin Christos, şi ofereau un alt tip de salvare, diferită de cea ecleziastică, o mântuire laică, chiar păgână, în care oamenii locuiesc ca Adam şi Eva într-un loc ce seamănă cu grădina Edenului, dar în afara păcatului originar. Unul dintre capetele de acuzare ale Bisericii împotriva utopiei era cela că oamenii care locuiesc în utopii sunt în afara păcatului originar şi prin urmare nu au nevoie pentru mântuire de Christos şi Biserică.
Am făcut acest expozeu istoric despre grădina Edenului şi utopie pentru a arăta diferenţele dintre ele şi căile diferite pe care o ia fiecare, căi care într-un fel sunt simptomatice pentru schizoidia culturii noastre dezvrăjite, în care religia şi gândirea mitică sunt considerate erori de către gândirea raţională, intelect şi logos. Întrebarea care se pune este dacă această distincţie nu e cumva depăşită azi. Trăim oare într-o epocă în care conceptele de mythos şilogos ar trebui să fie din nou înţelese împreună?
Mit și utopie
Paolo Bellini: Se pare că în civilizaţia contemporană avem în mod normal doi poli ai naraţiunii: polul mitului şi polul utopiei. De ce? Fiindcă mitul ţine de o tipologie narativă care arată şi explică originile unui lucru, cum este cosmosul sau universul. În scrierile antice, mitul e o naraţiune care arată cum este făcut sau creat un lucru sau o fiinţă, spre exemplu omul. Utopia e diferită, pentru că nu pleacă de la zero, ci de la ceea ce preexistă; ea încearcă să transforme realitatea, să construiască un model pentru o realitate nouă, mai bună decât realitatea existentă. Se poate vorbi de utopie cu referire la idealismul lui Platon, dar utopia nu este întotdeauna o lume ireală, un paradis pe care nu-l putem ajunge; utopia e în general un model realizabil în civilizaţia industrială contemporană. Am încercat să înţeleg naraţiunea care formează valorile civilizaţiei noastre şi, mai mult, să înţeleg originea şi viitorul acestei naraţiuni. Schematic spus, originea este explicată de mit, iar viitorul este descris de utopie. Avem de-a face, aşadar, cu o naraţiune descriptivă a lumii noastre care propune o explicaţie a originilor, o explicaţie deschisă, cu scopul de a produce o acţiune [performance] în vederea producerii viitorului. Să luăm ca exemplu teoria evoluţionistă. Ce este teoria evoluţionistă? Este o naraţiune care vorbeşte despre om, despre naşterea omului în lume. În cazul ei, originea omului nu se datorează lui Dumnezeu, nu ţine de ceva supranatural, care este responsabil pentru naşterea omului. De asemenea, nu există un sfârşit al naraţiunii. Faptul că nu există un scop final, bine orientat, al rasei umane, face ca omul să poată fi studiat şi îmbunătăţit cu ajutorul manipulării codului genetic. Avem şi o imagine în care converg aceste elemente de paradigmă: aceea a cyborgului. Este o imagine vehiculată de literatura contemporană, deseori de literatura science-fiction sau de film, dacă ne referim la Matrix sau, în general, la filmul contemporan care se referă la viitor – de pildă,Existenz al lui Cronenberg. Acest film prezintă un om care nu mai este om, un om colonizat de o maşinărie tehnologică, un om a cărui origine stă în manipularea codului genetic, aşa cum se regăseşte şi în romanul lui Philip K. Dick, Visează androizii oi electrice? Sau în Gattaca. O asemenea poveste nu este un mit şi nu este nici o utopie, ci un concept oximoronic care le îmbină pe ambele. Pentru mine, acest concept oximoronic structurează orizontul nostru de valori. Pe el l-am numit mitopie.
Ruxandra Cesereanu: Am o întrebare: De ce insişti pe figura oximoronului, a opoziţiei?
Paolo Bellini: Mi se pare că această figură retorică explică bine semnificaţia mitopiei, deoarece îmbină semnificaţia celor doi termeni aflaţi la poli opuşi.
Călin Teutişan: Cum spunea Corin, până acum au existat două feluri extrem de diferite de a înţelege funcţiile mitului şi ale utopiei, şi probabil de aceea Paolo crede că „mitopia” ca termen pune împreună două concepte foarte diferite în ceea ce priveşte funcţia lor culturale.
Ruxandra Cesereanu: Ar fi totuşi o problemă. În cadrul termenului hibrid de „mitopie”, utopia poate trimite în mod evident la o „eutopie”, dar şi la o „distopie”.
Paolo Bellini: Da, avem distopie dacă vrem să prezentăm o realitate negativă al cărei rău şi disfuncţionalitate se poate agrava în viitor.
Ruxandra Cesereanu: Atunci, de ce nu putem vorbi de coincidentia oppositorum?
Paolo Bellini: Da, se poate face. Într-un alt text al meu vorbesc despre complexio oppositorum, coincidentia oppositorum. În textul de acum despre Mitopie folosesc conceptul mai general de oximoron.
Corin Braga: Oximoronul nu e o schemă filozofică, precum coincidentia oppositorum, ci una retorică, una care aduce împreună termenii opuși.
Doru Pop: Am impresia că vorbim despre două structuri narative care nu sunt în mod normal în relație conflictuală una cu alta. Corin Braga a descris natura tranzitorie a mitului paradisului înspre utopie. Aș sugera să nu vorbim de o contradicție, ci pur și simplu despre două structuri narative care se dezvoltă în contexte istorice diferite, ca alternative, fără a fi conflictuale. Şi poate tocmai despre acest aspect vorbea Ruxandra Cesereanu: o dată ce vorbim despre contradicţie, punem termenii într-o relaţie de opoziție; întrebarea mea, prin care mă alătur Ruxandrei, este aceea dacă nu cumva vorbim chiar despre structuri narative care sunt legate una de alta, nu opuse; ele se referă în fond la aceeaşi problemă umană, fără a fi neapărat în conflict. De pildă, teoria marxistă a fost pentru mai mult de un secol doar o utopie, propunând un paradis mitologic şi în acelaşi timp raţional, pe când, în practică, marxismul s-a dovedit a fi ceva complet diferit de naraţiunea care îl descria. În acelaşi timp, marxismul din sud-estul Europei, după căderea comunismului, îşi recâştigă puterea narativă.
Corin Braga: Şi pe cea utopică.
Doru Pop: Da, şi pe aceea utopică. Magia utopică a marxismului ne bântuie. Aş întreba, aşadar, dacă e vorba de doi termeni opuşi luaţi împreună, sau e vorba despre o naraţiune nouă, postmodernă…
Paolo Bellini: Am putea vorbi şi la Marx de o mitopie. Diferenţa faţă de mitopia contemporană constă în aceea că Marx nu funcţionează, în timp ce mitopia cyborgului sau mitopia lui Barak Obama poate să funcţioneze.
Doru Pop: Poate să funcţioneze, dar funcţionează cu adevărat?
Paolo Bellini: Mitopia e ceva ce poate funcţiona, care poate structura societatea. De exemplu, atunci când Marx este pus în practică, putem vorbi de o mitopie. Atunci când Marx este exclus din practica zilnică, vorbim doar de o utopie.
Laura Pavel: Aşadar, puneţi mai degrabă accentul pe termenul de „origine”, pe stadiul originar al unui fenomen, în opoziţie funcţională cu acela de „viitor”. Pe de altă parte, înţeleg că mitopia este ceva performativ, ceva a cărui esenţă este să fie pus în aplicare, în societate, în timp ce utopia ar fi doar un gen literar sau o fantasmă care nu are tangenţe cu realul, care nu poate fi pusă în practică.
Paolo Bellini: Să luăm utopia lui Tommaso Campanella. Utopia lui Campanella e un model care nu poate funcţiona corect. Această utopie e un model din care ne putem inspira, care ne poate ghida acţiunile, dar pe care nu-l putem pune în aplicare în realitate. Mitopia, în schimb, e ceva real sau realizabil.
Mihaela Ursa: Cum aţi realiza o mitopie bazată pe Campanella? Ce ar trebui făcut cu o utopie pentru a fi transformată în mitopie? Totul ţine de posibilitatea de a pune în practică?
Paolo Bellini: În cazul lui Campanella, ai nevoie de ceva ce textul nu conţine, şi anume o naraţiune despre originile oraşului. Această naraţiune nu există, există doar prezentarea oraşului, doar oraşul ideal. În sursele platonice, de pildă, ai putea găsi, trebuie să gândesc mai focalizat problema, dar există o mitopie în Republica lui Platon, şi asta pentru că înRepublica găsim o naraţiune despre naşterea cetăţii. Iar relatarea nașterii cetății este coerentă cu contextul indo-european, pentru că respectă tripartiția funcţională desoperită de Dumézil în civilizaţiile antice și este omoloagă cu structurile pe care le regăsim în Evul Mediu în centrul și nordul Europei. Cele trei figuri, preotul sau filosoful, războinicul și producătorul, din Republica reproduc mitul de origine al societăţii indo-europene.
Doru Pop: În termenii practicii politice, a praxisului în sensul dat de Marx, înseamnă că putem descrie Statele Unite ca o mitopie. Avem, pentru început, mitul de origine, naraţiunea părinţilor fondatori, apoi ficţiunea orientată înspre viitor, în sensul ţării perfecte, a societăţii perfecte. L-aţi menţionat pe preşedintele Obama; cum aţi descrie discursurile lui în ceea ce priveşte recuperarea naraţiunii părinţilor fondatori şi promisiunea unui viitor prosper care vine din aceeaşi tradiţie?
Paolo Bellini: Pentru mine, discursul lui Obama se încadrează perfect în termenul de mitopie. El apelează la mitul originilor din cultura Statelor Unite, se ia pe sine şi se aşază în interiorul mitului originilor. Propune aşadar o revenire la vechiul mit al construirii Americii.
Doru Pop: De acord, însă în acest caz vorbim doar de aspectul propagandistic al mitologiei. Dacă întreaga colonizare a Americii se baza pe mitul paradisului, Eldorado, fântâna tinereţii veşnice, mituri ce erau propagate în ţările europene, unii dintre pelerinii care au părăsit Europa au folosit aceste mituri cu scopul de a genera acţiuni sociale. Deci, întrebarea rămâne aceeaşi: nu vorbim exclusiv despre latura propagandistică a mitului? Pentru că atunci când asociem promisiuni de viitor cu un mit al originilor vorbim de utilizarea manipulatorie a mitului.
Rețele, tehnologii, discurs
Paolo Bellini: Pentru a răspunde întrebării, trebuie să diferenţiem între comunicarea în contemporaneitate şi comunicarea în trecut. Azi, cu ajutorul computerului şi al reţelelor, avem noi posibilităţi de comunicare. Care sunt acestea? Prin web, avem de-a face simultan cu un „eu” şi un „noi”, iar aceste două dimensiuni tind să se acopere reciproc; în plus, structura mentală a unui om care foloseşte noile tehnologii este cu totul alta decât aceea a unui om din trecut, care utiliza preponderent dimensiunea orală a comunicării. În această nouă structură mentală, Eu dialoghez cu Celălalt, dar nu un Celălalt empiric, ci unul înglobat în sistemul comunicaţional. Ce este Obama? El este un star al sistemului comunicaţional, e un om virtual, nu e un om empiric. Desigur, el există şi ca un om empiric, însă pentru cei care votează e un om virtual, unul care poate reflecta orice Eu individual. Yes, we can sauChange we can believe in – ce înseamnă? Yes, we can? Ce anume putem? Întrebarea rămâne deschisă, rolul ei e să fie permanent deschisă. Yes, we can lupta pentru drepturile homosexualului, Yes, we can milita pentru drepturile omului de culoare, Yes, we can pentru drepturile indianului nativ, Yes, we can pentru noua economie, iar ca votant, aş putea gândiYes, I can, împreună cu Obama. Acesta e un mesaj deschis, care vrea să reflecte fiecare Eu din societate într-un Noi mai amplu. În mod normal, societatea neoliberală se bazează pe individ. În cazul lui Obama, această individualitate e înglobată într-o tipologie care depăşeşte Eu prin Noi.
Doru Pop: După cum înţeleg lucrurile, am putea face o trimitere la o carte recent apărută,The Rebirth of Argument, ce tratează campania lui Barak Obama din perspectiva analizei de discurs. Personal, în această direcţie aş merge cu interpretarea. Cred că o dată cu apariţia lui Obama pe scena politică internaţională asistăm la o renaştere a argumentării, în sensul clasic al retoricii. Asistăm la renaşterea propagandei, în sensul pe care aceasta îl avea înainte de, să spunem, utilizarea termenului de către comunism şi transformarea lui în instrument social malign. Cred că aceasta se aplică mai bine cazului Obama. Întrebarea mea este aceasta: cum putem dovedi că avem de-a face cu asocierea a doi termeni presupus conflictuali, în cadrul contemporan, din moment ce, am eu impresia, o dată cu Obama mai degrabă ne întoarcem în timp decât ne orientăm spre viitor? Cum aţi descrie această întoarcere în trecut ca o mişcare înspre viitor?
Paolo Bellini: Cred că dimensiunea de viitor ţine de schimbarea presusă de faptul de a crede. Putem vorbi de propagandă, fiindcă într-adevăr nu ştiu dacă Obama chiar vrea să facă ceea ce promite. Dar înţeleg cum operează Obama cu sistemul de valori. Schimbarea şi credinţa în schimbare sunt conceptele care pun campania lui Obama în viitor. Avem puterea să ne schimbăm dacă credem în valorile noastre tradiţionale. În acelaşi timp, ne schimbăm şi schimbăm o dată cu noi valorile tradiţionale; luăm ceva străin de tradiţia americană şi asimilăm acel ceva în tradiţie. De pildă, atunci când McCain le vorbeşte alegătorilor, el spune următoarele: „votaţi pentru mine, fiindcă eu cred în individ, în democraţie şi în puterea individuală a visului american”. Obama e diferit, el nu vorbeşte doar de individ, ci despre o forţă colectivă; această diferenţă îl aşează pe Obama în viitor. Pentru american, e foarte greu de înţeles conceptul de colectivitate, aşa cum noi îl folosim în Europa, unde avem conceptul de naţiune. În America e diferit, conceptul e o noutate care deschide spre viitor.
Doru Pop: Sunt în continuare sceptic că acest tip de mesaj, o renaştere a colectivismului în spiritul american, reprezintă o deplasare înspre viitor. Suntem martori la renaşterea unei noi stângi, la renaşterea unei noi abordări economice, o renaştere care a integrat concepte care nu sunt specifice tradiţiei liberale. John McCain a încercat să dezvolte o mitologie a liberalismului clasic, în timp ce Obama încearcă să profite de pe urma unei mitologii de stânga, care este asemănătoare aceleia a New Deal-ului lui Roosevelt şi care se bazează pe capacitatea americanilor ca şi comunitate de a se regenera. Aş spune din nou că aceasta este o proiecţie înspre trecut, şi nu una înspre viitor. Cum aţi comenta faptul că Obama recuperează mitologii care deja au funcţionat pentru spiritul american?
Paolo Bellini: Trebuie să aduc în discuţie o frază a lui Obama: „Poporul american este pregătit să se unească si să aleagă un viitor nou, mai bun pentru America… Am o viziune pentru acea America bazată pe valorile tradiţionale care au făcut din ţara noastră cea mai bună speranţă de pe Pământ, valori care mi-au fost transmise în ultimele 18 luni de pe verandele fermelor, din biserici şi în întâlniri municipale. Oamenii pe care i-am întâlnit ştiu că guvernul nu ne poate rezolva toate problemele, şi nici măcar nu se aşteaptă la aşa ceva. Ei cred în responsabilitatea personală, în muncă şi în încredere. Lor nu le place să li se cheltuie nechibzuit banii din taxe.” Ce este acesta? Un proiect pentru viitor, chiar unul biopolitic. Dacă citiţi printre rânduri, puteţi regăsi un proiect biopolitic, în terminologia lui Antonio Negri. Ce este bioputerea? Bioputerea este un tip de putere care regularizează viaţa din interior, urmărind-o, absorbind-o şi rearticulând-o. Puterea poate obţine un control efectiv asupra vieţii, a populaţiei, doar atunci când ea devine ceva integral, ceva reunit cu viaţa şi societatea. Obama vorbeşte despre un proiect biopolitic. Atunci când evocă mitul întemerii Americii, el o face pentru că în acest mit există deja toate tipurile de acţiune posibilă, în timp ce mitul liberal îşi bazează previziunile despre viitoarele acţiuni pe natura individuală, umană.
Dezvrăjire și revrăjire…
Călin Teutişan: Aş merge ceva mai departe, dincolo de aceste consideraţii politice. Mai întâi, însă, ţin să spun că eseul pe care l-aţi propus mi se pare extrem de interesant, iar conceptul îmi place. E cumva, acest text, parte a unui volum mai extins?
Paolo Bellini: Nu.
Călin Teutişan: Nu încă, probabil. Oricum, formularea conceptului de „mitopie” şi unghiul dvs. de abordare teoretică deschid foarte multe alte arii colaterale de analiză, cum am văzut deja în cazul discursului politic. Mă interesează acum o discuţie asupra posibilităţilor „estetice” ale acestui concept. Mitul, de pildă, este o narațiune mitico-estetică, una mistică, în fapt, şi spirituală; utopia este o narațiune literară și estetică. Ce „comportament” are mitopia în raport cu funcția estetică? Cărei epoci istorice sau culturale i s-ar putea aplica? Să fie un concept al modernismului şi/sau postmodernismului, epoci ale electricităţii şi ale ciberneticii? Cât de departe merge înapoi, în timp, acest concept? Se poate aplica la Antichitate, sau la romantismul secolului al XIX-lea, la barocul secolului al XVII-lea sau la Evul Mediu? O altă întrebare: este Matrix, filmul, o mitopie? Este el descrierea unei mitopii? Nu cumva acolo, în Matrix, o mitopie vorbeşte despre sine şi se descrie? Este Eu, robotul al lui Asimov o mitopie? Dacă părăsim domeniul politicului sau al economicului, cât de creativă din punct de vedere estetic poate fi o mitopie? Ce fel de naraţiuni poate ea constitui, în termeni de valoare estetică, dincolo de valoarea practică, cotidiană? Dacă se aplică, de pildă, la Antichitate, cum ar putea mitopia să modifice o lume deja articulată stabil şi, deci, perfectă în toate relaţiile ei, în toate componentele ei? Cum ar putea o mitopie să schimbe prin valori utopice, care sunt valori de transformare, o realitate contemporană zeilor, în cazul Greciei, de exemplu? Cum ar interacţiona cu lumea mitică?
Corin Braga: Doar un scurt comentariu: aş spune că Matrix nu e o mitopie, e o mistopie, o combinaţie între mit şi distopie.
Călin Teutişan: De acord, dar principiul e acelaşi, el funcţionează indiferent dacă e vorba de semne diferite: plus (utopie) sau minus (distopie). Ceea ce mă face să revăd şi ideea despre care vorbeai mai devreme, Corin, şi anume cea de „dezvrăjire” a lumii, pe care ai pomenit-o în introducere. E mai dificil de susţinut teoria „dezvrăjirii” dacă luăm în considerare cât de „vrăjită” e imaginea în societatea contemporană. Imaginea funcţionează deja, cred, ca suport al unei noi religii. Începând cu media (mai ales cu fenomenala televiziune) şi cinematografia, şi terminând cu imaginea despre sine a unui individ, ca rezultat al propriei construcţii (fantasme?) psihosociale. Cred că aceasta este noua religie a contemporaneităţii.
Corin Braga: Da, ai perfectă dreptate, şi vorbeşti despre revrăjirea postmodernă a lumii. Dezvrăjirea lumii este de asemenea un construct, o viziune asupra istoriei, o viziune bazată pe ideea că raţiunea singură deţine adevărul, nu însă şi religia, mitul, mistica etc. Aceasta nu înseamnă, desigur, că modernismul este o epocă cu totul raţională, în cadrul lui coexistă şi alte moduri de gândire şi de imaginaţie, dar gândirea dominantă a culturii moderne este aceea care respinge…
Călin Teutişan: … ceea ce este „vrăjit”.
Corin Braga: Exact. Or, în zilele noastre, o dată cu criza modernităţii, vedem că pattern-ul raţional se depreciază, ceea ce face posibilă revenirea unei gândiri mitice, revrăjirea lumii.
Călin Teutişan: Din câte am observat eu, reacţia contemporană la imagine este identică cu vechea reacţie faţă de zei, reprezentând acelaşi tip de atracţie compulsivă înspre ceva ce lipsea, probabil, de prea multă vreme, o dată cu moartea zeilor.
Paolo Bellini: Mai întâi, când vorbim despre Matrix, vorbim despre o utopie în negativ. Este vorba de o lume care are la bază un mit al originii şi un anume tip de dezvoltare tehnologică, în negativ (în negativ pentru rasa umană). În finalul filmului, putem regăsi elementul principal al unei mitopii, şi anume legătura complexă dintre om şi maşină. Eroul este un produs al maşinii, în timp ce maşina nu poate funcţiona fără om, care livrează maşinii energia. Maşina, în final, garantează omului o lume în care el poate locui. Aşadar, totul depinde de punctul de vedere. Dacă priveşti lucrurile dintr-un punct de vedere conservator, Matrix e o mitopie negativă. Dacă priveşti lucrurile dintr-un punct de vedere progresist, Matrix e o mitopie autentică, bună pentru om şi maşină.
Călin Teutişan: Deci Matrix este o mitopie, până la urmă.
Paolo Bellini: Da, da. Cealaltă întrebare este despre mit şi crearea lumii.
Ruxandra Cesereanu: Despre aplicarea conceptului de mitopie în trecut.
Oameni și (dumne)zei
Paolo Bellini: Da, trecutul mitopiei. Mitopia este posibilă atâta timp cât ai un mit despre crearea a ceva, a lumii, în general, dar nu de ătre un zeu, pentru că aşa se restrâng limitele acţiunii. Dacă am fost creat de un zeu, el este mai mai puternic decât mine, iar eu pot face foarte puţine pentru a modifica creaţia. Acesta e argumentul Evului Mediu pentru faptul că omul nu poate zbura: dacă ar fi fost menit să zboare, omul ar fi primit o anatomie corespunzătoare. Existenţa lui Dumnezeu dă implicit şi limitele omului. Aşadar, acolo unde există un zeu, nu poate exista o mitopie. Vorbesc de un zeu în sensul creştin. Acolo unde există mai mulţi zei, ca în mitologia greacă, şi unde zeii nu sunt la fel de puternici precum zeul creştinătăţii, nu sunt atotputernici, ei sunt în competiţie între ei şi câteodată chiar cu un om, cu un erou. De exemplu, Herakles este în competiţie cu zeii, cu Hera, mai precis. Şi câteodată Herakles câştigă. În timp ce în religiile Cărţii, în Creştinism, în Islam, în monoteism în general, e imposibil să lupţi cu zeul şi să câştigi. Atunci când, de pildă, Moise vrea să-l vadă pe Dumnezeu, Dumnezeu îi spune: „Nimeni nu mă poate vedea şi să rămână în viaţă.”
Doru Pop: Dar Iacob s-a luptat cu îngerul lui Dumnezeu şi a fost desemnat câştigător.
Paolo Bellini: Iacob este totuşi un personaj căruia Dumnezeu îi trasează destinul. Nu ştiu dacă îl putem considera un învingător.
Doru Pop: Încercam să dau exemplul unei figuri iudeo-creştine care se luptă cu Dumnezeu şi îl învinge.
Paolo Bellini: Aceasta se întâmplă doar fiindcă Dumnezeu a dorit să piardă. E puţin diferit atunci când nu există o panoplie de zei; în iudaism, creştinătate sau islam, poţi câteodată lupta cu zeul, câteodată chiar să învingi, dar totul se petrece în interiorul unui plan suprem în care a fost prevăzut dacă pierzi sau câştigi.
Doru Pop: În plus, viitorul nu aparţine omului, ci zeilor.
Paolo Bellini: Aşa e, el aparţine zeilor. De pildă, în mitologiile antice, destinul este ceva pe care zeii nu îl pot schimba. Zeii sunt forţe de partea destinului. Poate doar Zeus, atunci când învinge titanii. Prometeu chiar îi spune, „dacă nu acţionezi în felul următor, va veni o forţă care este mai puternică decât tine”.
Călin Teutişan: Revenind la una dintre întrebările mele, este filmul singura formă prin care mitopia se poate exprima estetic în societatea contemporană?
Paolo Bellini: Nu, cred că nu. Filmul nu e singurul mod. Calea principală de expresie a mitopiei este prin noile tehnologii. Nu forma structurală a mitului contribuie neapărat la mitopie, ci noile media, în care putem vedea un proiect interactiv, continuu. Nu e o problemă ce ţine de o naraţiune singulară, ci o problemă de structură. Trăim într-o eră care are nevoie de maşini, iar maşinile sunt cele care aduc mitopia omului, maşinile care se schimbă o dată cu structura noastră mentală, cu forma mentis. Comunicăm cu ajutorul maşinilor, şi McLuhan a spus cândva că „the medium is the message”.
Laura Pavel: Cred că din perspectiva noului model cultural, incluzând noile tehnologii, problema este cu mult mai vastă, şi ar comporta o discuţie foarte lungă, ce ţine de cyberfilozofie. Întreaga perspectivă estetică se schimbă, din moment ce mesajul se schimbă. Din moment ce lumea virtuală este pentru dvs. lumea-cadru pentru afirmarea mitopiei, discuţia estetică se pune în alţi termeni.
Paolo Bellini: Interesantă întrebare, pentru că, într-adevăr, întreaga discuţie despre ceea ce este frumos şi ceea ce nu este s-a schimbat. În ce sens s-a schimbat, e dificil de spus. De pildă, în epoca barocă, în Italia să spunem, bisericile medievale, deoarece în acea epocă „medieval” nu însemna ceva de bine, au fost acoperite cu o faţadă barocă, în rest fiind însă păstrate intacte. Acesta e un lucru remarcabil, pentru că, iată, frumosul este şi ceea ce am creat nou, şi ceea ce am conservat din trecut. Suntem obsedaţi de restaurare, de a conserva lucrurile aşa cum sunt, aşa cum au fost. Atunci când avem de-a face cu ceva nou, privim lucrurile şi nu ştim dacă sunt frumoase sau nu.
Mihaela Ursa: Din câte înţeleg, mitopia nu poate ţine de o singură naraţiune şi nu poate fi doar un produs estetic, artistic. Dar în înţelegerea mea, care poate fi greşită, ea seamănă cu acel concept al lui Foucault, de practici culturale. Aşadar, mie mitopia îmi evocă un proiect geometric, imaginar, ceva cu posibilităţi practice, care mă trimite la un trecut mitic. Există o afinitate reală între conceptul de mitopie şi acela de practici culturale? Şi încă o întrebare: conceptul de machines désirantes, de maşini doritoare al lui Deleuze şi Guattari, care sunt destul de asemănătoare cu descrierea pe care o faceţi noului om mitopic, poate să se aplice aici?
Paolo Bellini: Cred că mitopia este un proiect care pune omul deasupra binelui şi răului, deasupra esteticului şi non-esteticului. Cred că cea mai apropiată imagine este cea a luiÜbermensch, Supraomul lui Nietzsche. Mitopia nu e doar o structură culturală, e ceva mai mult, o structură mentală, e o structură mentală diferită, o forma mentis diferită de cele anterioare. Nu este pur şi simplu un produs cultural, ca atâtea altele. Ea este neapărat legată de tehnologie, de noile tehnologii, şi de mutaţiile pe care acestea le produc asupra individului şi colectivităţii. Nu putem înţelege mitopia dacă nu înţelegem problema noilor tehnologii şi a tehnologiei în general.
Doru Pop: Acesta e un fel foarte determinist de a pune problema. Vine, într-adevăr, dintr-o lungă tradiţie, l-aţi menţionat pe McLuhan, într-o concepţie conform căreia tehnologia schimbă structura mentală. Deşi îmi plac acele studii despre comunicare, a utiliza determinismul tehologic pentru a explica cum funcţionează societatea…
Paolo Bellini: Nu, nu cred că e o viziune deterministă.
Doru Pop: Ba da, trebuie definită ca deterministă, pentru că vă bazaţi teoria pe o credinţă (în sens de încredinţare conceptuală) conform căreia tehnologia schimbă structura mentală, iar acesta este determinism.
Paolo Bellini: Tehnologia schimbă structura mentală, dar nu o schimbă unidirecţional. O poate schimba în direcţii diferite. Nu ştim care direcţie este cea optimă. Acesta nu este determinism, mai degrabă am putea vorbi de o structură similară vaselor comunicante. Mai multă tehnologie, mai multe diferenţe. Nu doar o singură diferenţă.
Doru Pop: În continuare cred că e vorba de un determinism tehnologic. Punctul de vedere de la care porniţi este tocmai acesta, tehnologia are un impact asupra felului în care gândesc oamenii. Şi în acest caz e vorba de determinism, chiar după definiţia clasică. Într-un fel, sunt de acord că există o legătură, dar întrebarea mea este următoarea: această abordare, fie ea deterministă sau nu, presupune că tehnologia schimbă felul în care vedem lumea, structura mentală; dar dacă lucrurile stau invers, nu este tocmai această forma mentis cea care generează tehnologii pentru a ne permite să înţelegem lumea, pentru că într-un alt fel nu am putea s-o controlăm, să controlăm realitatea, multiplicitatea de imagini, mituri etc? De pildă, pe Internet, avem milioane de pagini, milioane de naraţiuni care se desfăşoară continuu în acelaşi timp. Ce altceva este Internetul decât un mijloc de a ne iluziona că deţinem controlul? Avem o întrebare, vrem răspunsuri, căutăm pe Google şi avem impresia că avem adevărul, deşi în realitate Google ajunge doar la 10 sau 20 de procente din paginile disponibile pe întreg Internetul. Aşadar, întrebarea mea: nu e cumva iluzoriu să ne imaginăm că lucrurile stau într-un fel, atunci când ele ar putea să fie exact opusul, aşa cum s-a întâmplat în exemplul cu Obama, în care, în loc să afirmăm că revenim la ceva anterior, presupunem că evoluăm spre viitor? Ne întoarcem doar spre trecut, spre acea dorinţă ca noi, oamenii, să deţinem din nou controlul? Poate fi o întrebare deschisă.
Nomadism virtual
Paolo Bellini: Pentru a putea răspunde, trebuie să cădem de acord asupra unei corespondenţe istorice. La început, după paleontologi şi antropologi, au existat populaţii nomade ce se deplasau pe suprafaţa globului. Prima societate este nomadă. Acum avem nomazi care rătăcesc virtual. Există un arc istoric între vechea stare de nomadism şi cea actuală. Nu ştiu dacă putem vorbi atunci de vreun determinism. Eu nu mă văd ca un determinist.
Doru Pop: Îmi place această noţiune, de nomadism virtual. Da, suntem nomazi virtuali. Dar dacă există o asemenea fantasmă despre viitor, atunci eu s-ar putea să am o problemă cu ea. În termenii lui Călin Teutişan de mai devreme, asistăm la naşterea unui nou tip de religiozitate. În care nu e vorba doar de cinema, ci şi de advertising, de pildă, pentru că prin reclame putem găsi o modalitate de a proiecta paradisul. Există reclame pentru mărci de ţigări în care diverse persoane îşi aprind o ţigară şi dintr-o dată ajung într-un soi de paradis, unde sunt multe femei atrăgătoare şi alţi bărbaţi fericiţi îi aşteaptă. Aşadar, cu instrumentele noastre culturale, într-un fel, nu ne îndreptăm privirea spre viitor, ci suntem traşi înapoi în trecut.
Paolo Bellini: Diferenţa e că acum vorbim de ceva nemaiîntâlnit în trecut, o colonizare a corpului omului de către maşini. Iar această colonizare ţine de noile lucruri pe care le creăm pentru viitorul nostru. Putem vorbi de un fel de destin: nu putem supravieţui în inimile noastre dacă maşinile nu ne colonizează corpul. Trebuie să ne modificăm corpurile, să modificăm părţi din corpurile noastre pentru a supravieţui, în cazul în care continuăm cu această poluare, cu acest nivel de dezvoltare economică şi tehnologică.
Mihaela Ursa: Cred că ar trebui să facem şi distincţia între comunitatea celor care inventează aceste dispozitive şi comunitatea utilizatorilor. Pentru cei care au pus la punct aceste tehnologii, poate fi vorba de a merge înapoi la vechiul vis de a controla natura sau chiar soarta. Pentru simplii utilizatori, lucrurile nu sunt atât de complexe; utilizatorii pur şi simplu profită de lucrurile aflate la dispoziţia lor, iar făcând asta, putem presupune că utilizatorul poate să-şi modifice structura mentală. Felul lui de a vedea se modifică, felul lui de a acorda atenţie unui detaliu vizual sau narativ se modifică…
Doru Pop: Am o întrebare şi în această direcţie: care este diferenţa între un egiptean care intra într-un templu şi care utiliza (vorbesc acum într-un cadru foarte determinist) infrastructura pusă la dispoziţie de timpul său, de la pictori până la preoţii care dezvoltaseră ritualul, şi utilizatorul contemporan al Internetului, care nu are nici cea mai vagă idee despre limbajul din spatele paginilor respective, aşa cum un utilizator de Wikipedia nu are nici măcar o idee vagă despre cod sau programare, sau despre figura aproape divină a celui care a creat reţeaua. Aşadar, personal, cred că vorbim despre aceleaşi experienţe de tip religios, cu tehnologii diferite.
Paolo Bellini: Există o diferenţă, pentru că egipteanul caută mântuirea după moarte; noi nu mai căutăm aşa ceva. Noi nu mai vrem să fim mântuiţi, ci eventual să trăim veşnic. Nu mai vrem să părăsim această lume.
Doru Pop: Există o întreagă discuţie despre nemurire, şi sunt sigur că sunteţi la curent cu discuţia despre păstrarea undelor cerebrale pe Internet. Sunt proiecte în care oamenii îşi înregistrează undele cerebrale şi le postează pe Internet, sperând astfel să trăiască veşnic în această reţea neuronală. Din nou, cred că acesta este un fel de a adapta dorinţa religioasă şi dorinţa mitică la o nouă tehnologie, care nu duce în viitor, ci va răspunde numai unei dorinţe trecute. Cum ați descrie cu ajutorul mitopiei acest tip de fantasmă, aceea de a-ţi posta undele neuronale pe Internet, sperând ca într-o zi vreun megaintelect să-l reînvie pe posesorul lor?
Paolo Bellini: Asta înseamnă a ne pune creierul în interiorul unui computer şi a utiliza computerul ca memorie externă. Acest lucru este cât se poate de mitopic. Este vorba de un nou subiect, creat între om şi maşină. Un asemenea proiect, după mine, este unul naiv, pentru că nu înţelege faptul că schimbarea produsă în corp este schimbare produsă în minte. Transumanismul, acesta este numele acestei mişcări, pune problema conservării memoriei, care la rândul ei va fi ataşată apoi unui nou corp, în scopul de a trăi veşnic. Această este o mitopie…
Doru Pop: O mitopie primitivă.
Paolo Bellini: O mitopie primitivă care nu poate fi realizată cu mijloacele tehnologice disponibile, dar este utilă pentru a înţelege valorile erei noastre. Revin cu o precizare la întrebarea precedentă, pentru care am găsit între timp răspunsul. Atunci când Obama vorbeşte despre noua relaţie dintre sectorul financiar şi cel economic, despre o pedagogie nouă, axată pe studiu şi nu pe joc sau pe un soi de narcoză electronică, despre o micşorarea a puterii corporate, despre o anulare a concesiilor atribuite marilor firme în privinţa taxelor sau despre noile modalităţi de a produce energie respectând mediul, teme regăsibile în cărţile scrise de el, acesta este proiectul de viitor al lui Obama. Iar toate acestea sunt diferite de trecut, chiar de trecutul cel mai recent, în care America era dominată de neoliberalism. Aceasta e o modalitatea de a schimba neoliberalismul într-un liberalism de factură socialistă. Cel puţin la nivelul propagandei, fiindcă practic nu ştiu dacă acest lucru e posibil pentru America. Este un proiect care se adresează viitorului.
Făgăduiala fantasmelor
Corin Braga: Aşadar, să văd dacă am înţeles corect termenul de mitopie. Mitul este o naraţiune despre zeii care creează lumea, creează lucruri etc; aceşti zei sunt mult mai puternici decât oamenii şi constituie o forţă superioară care le determină viaţa, destinul. Omul încearcă la rândul său să controleze lumea, dar puterile lui sunt limitate de cele ale zeilor etc. Acesta este mitul. Utopia este naraţiune (sau o structură mentală) în care zeii nu sunt prezenţi şi nu joacă nici un rol. Oamenii nu au nici ei puteri foarte mari, supranaturale, fantastice, ci trebuie să utilizeze mijloacele pe care li le pune la dispoziţie natura şi societatea. De aceea, utopiile rămân, din punct de vedere practic, nişte contrucţii abstracte, pe care oamenii nu îşi închipuie că o pot realiza efectiv (Thomas Morus şi-a definit societatea ideală ca fiind fără loc, ou-topos, societatea de niciunde), fiindcă nu au în posesie acea putere magică pe care mitul o atribuia zeilor şi care a dispărut o dată cu mitul. În cazul mitopiei, vorbim de o structură mentală din care lipsesc zeii sau zeul, dar se păstrează acea putere extraordinară, ce acţionează acum nu prin divinitate, ci prin maşini. Aşadar, mitopia promite să transforme în realitate fantasmele pe care oamenii din utopie nu le puteau realiza din cauza puterii lor limitate, asta din cauză că prin intermediul maşinilor mitopistul devine posesorul şi manipulatorul unor puteri aproape magice, similare celor ale zeilor, dar în fapt ale maşinilor sau prin intermediul maşinilor. E corect?
Paolo Bellini: Mai mult sau mai puţin, cu un adaos: în mitopie, acele puteri divine sunt revendicate de om, care doreşte să fie creator, să creeze un nou om, o nouă lume, o nouă artă. Ca un zeu. Conceptul central e acela de acţiune (performance). Vrei să zbori şi creezi un obiect care zboară. Vrei să descoperi alte civilizaţii pe alte planete şi creezi o navă corespunzătoare pentru a ajunge pe o altă planetă.
Corin Braga: Da, dar diferenţa ar fi că această putere există prin intermediul maşinilor.
Paolo Bellini: Pentru a crea aceste tehnologii, ai nevoie de o naraţiune, de o bază teoretică specializată pe ceea ce este lumea astăzi.
Corin Braga: Dar ai nevoie de maşini?
Paolo Bellini: Ai nevoie de ştiinţă experimentală. Şi ai nevoie şi de maşini.
Corin Braga: Pentru că aceasta ar putea fi diferenţa dintre mitopistul contemporan şi magul Renaşterii sau Übermensch-ul lui Nietzsche, care nu folosesc vreo maşină pentru a se considera demiurgi sau succesori ai zeilor.
Paolo Bellini: Desigur, ai nevoie de maşini. Fără maşini, nu există posibilitatea mitopiei. Ai nevoie de maşini pentru a schimba o anume forma mentis, ai nevoie de maşini pentru a avea mai multă putere.
Laura Pavel: Dar Golemul? Este Golemul o mitopie?
Paolo Bellini: Golemul nu este o mitopie reală, fiindcă lui îi este necesară forţa divină. Fără forţa divină care să activeze Golemul, acesta nu ar exista. Rabinul este doar o forţă care transmite forţa divină în Golem.
Doru Pop: Frankenstein?
Paolo Bellini: Frankenstein este chiar prototipul mitopiei, pentru că narează prima creaţie a unui om de către alt om.
Doru Pop: În acest caz, cu Frankenstein avem o altă problemă. Aşa cum tradiţia iudeo-creştină pune o interdicţie asupra imaginilor, în cazul omului creat de Frankenstein avem o percepţie negativă referitoare la maşini, la fel ca în episoadele cinematografice ale serieiTerminator, sau Matrix. Maşinile sunt rele. Maşinile sunt inumane, sunt sfârşitul umanităţii. De aceea, cred că acest mit de factură negativă, al maşinilor rele, face un deserviciu serios mitopiei, şi aceasta fiindcă ipoteza lui Paolo Bellini se bazează pe o viziune pozitivă asupra maşinilor. În această viziune, omenirea a învăţat să trăiască într-o manieră armonioasă cu maşinile, iar mitul se reuneşte armonios cu utopia. Cum se va termina acest mariaj fericit?
Călin Teutişan: Am eu un răspuns: în lumea mitopiei, nu există o distanţă negativă, pentru că utilizatorul nu se gândeşte la calculator, la maşină în termeni negativi, ca la un duşman. Dimpotrivă.
Doru Pop: Ceea ce înseamnă că nu ţi-ai înjurat niciodată calculatorul. Eu l-am lovit de câteva ori, adică, cine se crede? Personal, am impresia că, în fapt, calculatorul este duşmanul meu personal, my personal enemy…
Ruxandra Cesereanu: Paolo, lumile virtuale de pe internet, de pildă jocul Second Life, sunt mitopii?
Paolo Bellini: Sigur, Second Life e o mitopie perfectă, e viitorul civilizaţiei noastre. A doua viaţă.
Doru Pop: Sau sfârşitul ei.
Paolo Bellini: Ar putea fi foarte bine sfârşitul. Depinde. Aceste naraţiuni vorbesc despre maşini ca despre demoni, iar despre oameni ca îngeri. Se ajunge la bătălia între diavoli şi îngeri, între rău şi bine. Dar acest fel de naraţiune nu poate împiedica dezvoltarea tehnologică. În plus, observăm în jurul nostru că de fiecare dată când apare un nou obiect tehnologic, vrem să-l avem. Gândiţi-vă numai la telefonul mobil. De multe ori, creatorul unui astfel de obiect nici nu vrea să facă din el o afacere. Ceea ce nu împiedică un astfel de obiect să devină, vorbesc despre Italia aici, un obiect de cult.
Doru Pop: Întrucât conferă putere socială?
Paolo Bellini: Putere socială. Şi, dintr-o dată, toată lumea doreşte noua maşină.
Călin Teutişan: Toate aceste obiecte sunt, la urma urmei, extensii ale corpului uman. E la fel ca şi în transplantul de inimă. Ambele prelungesc, unul un simţ corporal, celălalt viaţa în sine.
Paolo Bellini: Cred că viitorul va aduce împărţirea în două feluri de umanitate: una care va încerca să-şi păstreze vechile abilităţi şi să le augumenteze, să le prelungească, şi alta, care nu va încerca acest lucru. Primii vor fi stăpânii, ceilalţi, cei stăpâniţi.
Mihaela Ursa: Aceasta este clar o utopie.
Radu Toderici: Mitopia nu e cumva o ideologie? Ne referim la un proiect social pozitiv şi la o mitologie ştiinţifică pozitivă. Nu s-ar putea ca acest termen să fie unul ideologic, la fel cum este folosit acela de „marxism”?
Laura Pavel: Într-un fel, am vrut să pun şi eu aceeaşi întrebare.
Radu Toderici: Asta, fiindcă nu ştii în ce fel o să sfârşească evoluţia tehnologică, nu poţi anticipa care va fi sfârşitul acestei evoluţii, aşa că alegi să-l proiectezi de o manieră pozitivă, la fel cum o face utopia.
Paolo Bellini: De fiecare dată când proiectezi o lume mai bună, câteodată acea lume mai bună poate să fie…
Corin Braga: Mai rea.
Paolo Bellini: Da, mai rea. Poate să fie un loc infernal în realitate.
Manipulare, pârghii, control
Laura Pavel: Dar legat de dimensiunea ideologică a conceptului, care rămâne unul cultural, el ar putea ar stârni suspiciuni, poziţii mai sceptice, care ar deplânge absenţa laturii raţionalizante din mitopie; există partea mitică, proiecţia mitică din cadrul mitopiei, elemente foarte interesante imaginativ, aşadar construcţia mitopică pare să se bazeze pe elemente predominant ficţionale, fie ele politice sau sociale. De aceea, se pot naşte reticenţe, întrebări legate de riscurile utilizării viziunii mitopiei: Cine manipulează aceste pârghii ale mitopiei, cine trebuie să deţină puterea de a decide asupra diverselor comunităţi, în funcţie de un proiect mitopic? Mitopiile pot fi politice. Poate exista un morb totalitar în aceste proiecţii…
Paolo Bellini: Sigur, mitopia e într-un fel un proiect totalitar, un proiect totalitar al epocii tehnologice.
Laura Pavel: Problema e că mitopia se doreşte o practică de tip cultural, dar una care poate produce acţiune (performance) şi care poate fi extinsă deci la nivel politic. Există probabil un risc imanent în acest tip de naraţiune…
Ruxandra Cesereanu: Paolo, ai vorbit despre Obama şi politica americană. Dar referindu-ne acum la politica europeană, este ceva mitopic în ea, la momentul actual?
Paolo Bellini: Da.
Doru Pop: Uniunea Europeană însăşi e un proiect utopic.
Paolo Bellini: Uniunea Europeană poate fi un proiect mitopic. Nu ştiu dacă e şi un proiect bun, dar…
Doru Pop: Are ambele caracteristici: pe de o parte, este un mit al originilor europene, în acelaşi timp este orientată spre viitor, este în expansiune: dacă iniţial era compusă din douăsprezece state, de-a lungul timpului s-au adăugat mereu altele.
Paolo Bellini: Răspunzând la întrebare, cred că Silvio Berlusconi are un discurs accentuat mitopic, poate diferit semantic de cel al lui Obama, dar cu o relaţionare identică între lider şi oameni. Sarkozy ar putea avea acelaşi caracter, spre deosebire de Merkel sau noul prim ministru britanic, Gordon Brown. În cazul lui Merkel, nu avem de-a face cu o conducere bazată pe carismă, în timp ce în cazul lui Gordon Brown, el exercită puterea alături de regină, iar regina e garantul unităţii politice a Regatului Unit al Marii Britanii. Poate că viitorul rege al Marii Britanii va alege un discurs mitopic.
Corin Braga: Cred că putem încheia aici, dacă nu sunt alte întrebări. Poate că nu am căzut de acord asupra unui proiect mitopic la care să aderăm noi înşine, dar avem măcar instrumentele necesare pentru demonta mitopiile altora, pentru a deveni conştienţi de diversele manipulări ideologice.
Paolo Bellini: Da, aş vrea să vă mulţumesc tuturor pentru lectura atentă a textului meu şi pentru întrebări.
(Transcriere și traducere din limba engleză
de Radu Toderici)